Nu te mai uita la fotbal. Sau?
M-am mutat la București. Mi-am găsit de lucru. Era să-mi rup piciorul la Electric. Multe scuze pentru care n-am scris. Am scris articole în 15 minute cu zgomot mare în jurul meu, așa că scuzele astea ar fi de prisos. Dar adevărul e că nu m-am mai simțit inspirat. Deloc. Nu am mai știut despre ce să scriu, n-am mai avut dorința de a mă documenta.
Dar acum bag niște Deki Alem la căști și i-am dat. Am dat drumul la tastatură. Despre ce să scriu? Despre ce să fie? Oare Săsărun o să râdă când citește aici? Multe întrebări și mai multe răspunsuri.
Până ajung să vă scriu că rezumatele din Meistriliiga sunt pe YouTube hai să dăm o recapitulare și să pun o întrebare. Mai merită să te uiți la fotbal?
De ce da?
E un motiv bun să te enervezi sau să te bucuri. În cazul meu, ca fan West Ham care mănâncă bătaie în prima etapă de PL de la Sunderland, e ceva mai rară bucuria. Dar poate pentru alții vine mai des. Așa că de ce să nu te consumi pe ce fac 11 băieți pe teren, nu?
Contează cât de în serios te iei. Înfrângerea doare tot timpul. Berea de după e rece. Dar contează unde vezi meciul. Din tribune îl trăiești pe viu. Simți aerul, te bucură imnul. Măcar să pierzi marcând primul ca să te poți bucura cum trebuie.
Anul trecut am avut ocazia să văd Leyton Orient Peterborough 1-2. Un stadion aproape plin în Leytonstone, o vreme bună, un joc dur. Din păcate Leyton n-a reușit să câștige, dar era un meci fără miză. Sezonul era aproape gata, The O’s nu mai aveau timp să promoveze, așa că fanii s-au bucurat de o bere, de un hotdog sau ce mai numesc englezii mâncare și s-au bucurat de sportul cu mingea rotundă.
A meritat să mă duc? Da. Am luat un program de meci, un fular și am văzut un fotbal serios. League One, nu te joci.
M-aș fi uitat la televizor? Probabil că nu. Nu eram investit în meci. Așa suntem noi, generația asta. Nostalgici și cu attention spam redus. Dar sufletiști. O să fim bătrâni faini sper.
De ce nu?
Își pierde esența. Plin de blaturi și corupție a fost de la începuturi (uite, îmi vin idei pentru următoarele articole. Promit că vor fi!), așa că nu asta e esența lui. Explic imediat.
Am schimbat artistul și am băgat ultimul album de la Joey Valence & Brae. La ăștia în mosh pit la EC era să-mi rup piciorul. Așa că îi voi ține minte toată viața. Relație parasocială? Nu cred.
Care era esența lui? Depinde de loc. Eu mă uit la Anglia. Sorry. Subiectiv? Da. Până la urmă e la mine pe Substack. Dar esența era că era working class. Nu era monopolizat. Echipele mari mai retrogradau, mai aveau perioade nașpa. Banii îl fac boring. Mereu aceleași echipe. Se cumpără tot. M-am săturat să văd aceeași repetiție. Poate și de asta țin cu the Claret and Blue. Mă rog, și a fi mediocru an de an e repetiție, dar măcar e un rollercoaster dureros.
O fi argumentul ăsta durerea omului? Că trăim în prezent și uităm că mereu existau oameni care trăiau în prezent și-și vedeau așa lucrurile? OK AM ȘI ALTE ARGUMENTE.
Devine scump să te uiți. Platforma aia pt o ligă, cealaltă platformă pentru altă ligă. Pariuri peste tot. Biletele tot mai scumpe. Astea merg ca argumente. Distrug fan experience. Sigur, e mai bine decât să-ți iei bătaie în tribune pe un gazon nenorocit, dar acum nu-ți iei bătaie pe un gazon nenorocit, dar măcar e sponsorizat de ceva bet.
Ce pot zice? Încă există iubire și bucurie în acest sport pe care-l urmăresc de când eram mic. Trebuie doar să o cauți. Poate fi într-o după-masă la Leyton. Poate fi la un matinal în care îi auzi pe bătrâni cum înjură jucătorii. Poate fi la un pub cu prietenii și niște Guinness.
Fotbalul ni-l facem noi. Corporațiile și banii încearcă să-l confiște, dar noi rămânem noi. Momentan cam atât. Din rușine pentru voi, cei care sunteți aici, o să mai auziți de la mine. Nici nu vă salut!